Midian

Amelie flutura eşarfa pe care o avusese până în urmă cu câteva minute la gât – o mototolea, o împăturea şi apoi o despăturea, o pasa dintr-o mână într-alta, o întindea… Reflexia mişcărilor ei precipitate amuza, probabil, câte un biciclist care pedala pe pavajul din piatră cubică, şi care ar fi putut să o vadă prin peretele de sticlă. Localul în care se afla se numea “Casablanca” – lumina difuză parea a filtrată printr-o lentilă a unei camere video antice, un poster vechi trona pe un perete, iar tavanul era pictat cu un model ingenios de frunzuliţe negre, peste care se reflecta o sfera luminoasă, albăstruie.

Amelie era agitată şi râdea cu prietenii ei. Aerul lor de studenţi în vacanţă părea să se fi răsfrâns asupra chelnerului, care, după ce le-a încurcat comanda, când a adus-o, a plecat cu tacâmurile, farfuriile rămânând în schimb, cuminţi şi inutile.

La una din mesele alăturate, un bărbat lua cina împreună cu o femeie care nu era vizibilă din unghiul în care stătea Amelie – un bărbat cu un aer usor melancolic, cu părul blond, şi care o privea de când intrase în restaurant, deschis, nedisimulat. “Asta până când o va remarca pe Kristine”, îşi spuse Amelie, fără vreo umbră de resentiment. Kristine era precum melodia lui Siouxsie and the Banshees. The strawberry girl… Tuturor le plac căpşunele, le aduc aminte de vară, vacanţă… ba chiar aş putea merge mai departe cu asociaţiile, dar aş fi decoltată.
Eu sunt fata de caşmir, işi spuse. Moale, sper că şi utilă. Sper că ţin de cald… Aşa să fie, şi mai gustă din vin.

-Bărbatul acela se uită la noi de când am intrat.

Kristine se întoarse uşor, cu o indiferentă studiata.

-Nu îmi place. Nu îmi plac blonzii.

-Dacă ţi-ar placea totuşi de el… zise Amelie şi îşi sprijini bărbia în pumni. Chicoti incet. Să presupunem că ţi-ar plăcea de el, ce ai face să-i atragi atenţia?

-Hmm… I-aş scrie un bilet. Şi i l-aş transmite prin chelner.

-Aşa să fie, raspunse poznaş, şi scoase din geantă un şerveţel de hârtie şi un creion dermatograf, negru.

“Te rog să ieşi afară peste 10 minute, mă găseşti lângă felinarul de pe strada de după colţ…” Râse încet. Flutură degetele, şi il rugă pe baiat: încă un pahar de vin, şi te rog să îi laşi acest şerveţel bărbatului cu camaşă bleu de la masa aceea, fără ca persoana care îl însoţeşte să oberve…

Râse din nou. Peste un sfert de oră, după toate protestele şi cu toate provocările – pariez că nu ai curaj să o faci – se strecură pe uşă şi alergă spre locul în care admirase mai devreme un morman de frunze moarte.

Amelie zâmbea. Se fâţaia de colo-colo, de nerăbdare. Nu ştia să aştepte. Nu aştepta autobuzele – dacă nu veneau repede, o lua pe jos. Nu aştepta să se faca verde la semafor pentru a traversa. Deseori, nu aştepta să să termine ce avea de spus persoana cu care stătea de vorbă, pentru că i se părea că ghiceşte ce are de spus. Nu aştepta ca străinul să-i vorbească el întâi.

Întârziase. Îl văzu aproape alergând spre ea şi, din nou, simţi imboldul de a-i alerga înainte. Când ajunse aproape de ea, Amelie îşi incolăci braţele în jurul gâtului lui, şi îl sărută pe buze, pasional.

-va urma-