Aseara ma dadeam in leagan si vorbeam cu A la telefon. Leaganul era unul dintr-acela de noua generatie, adica doua lanturi si o bucata de cauciuc. Foarte usor. Ce n-as fi dat sa-l am cand eram mica. In scuarul de langa casa aveam niste hardughii in forma de barci, ruginite si rupte, care nu erau niciodata prinse in mai mult de doua balamale (daca aveam noroc). Revenind in trecutul apropiat, leaganul era usor de manevrat, poate avea doar putin tendinta de a se rasuci. In parc nu era nimeni, si trecatorii erau doar pe trotuarul vecin, adica la o distanta considerabila, care sa-i impiedice sa-si dea cu parerea asupra activitatilor mele. Vantul imi batea direct in fata, foarte foarte rece, si incercam sa vad cum as putea sa stau astfel incat sa-i imprim o viteza cat mai mare. Asta cred ca obtineam intr-o pozitie cvasi-orizontala…
In cele din urma, am primit un alt telefon si mi-am dat seama ca am inteles putin gresit locul de intalnire. Cum eram totusi relativ aproape, am estimat 2 minute ca sa ajung unde trebuia, m-am dat jos din leagan si am fugit. Nu-mi place sa alerg, insa aseara imi placea. Ma simteam vie.
De cateva zile incerc sa nu ma mai loghez pe messenger seara. Am avut discutii si tentative nenumarate, insa e ceva care trebuie facut, pentru ca la un moment dat devine prea mult. E frumos sa cunosti tot felul de lucruri noi si fascinante. E frumos sa discuti cu oameni deosebiti. Insa- nu doar aseara in parc – am avut constiinta faptului ca eu sunt nu mai buna, nu mai rea, ci cu totul altceva decat niste cuvinte scrise pe un ecran. Am obosit de intelectualism rece ascuns in spatele unor bitzi. Ma obosesc proiectiile propriilor ganduri intense, care se lovesc zadarnic de un ecran.
Asta e, deocamdata. Note to A: am visat ca eram impreuna si cautam esarfa verde. Suntem pe drumul cel bun, deci 