Archive for February 2009
Aseara ma dadeam in leagan si vorbeam cu A la telefon. Leaganul era unul dintr-acela de noua generatie, adica doua lanturi si o bucata de cauciuc. Foarte usor. Ce n-as fi dat sa-l am cand eram mica. In scuarul de langa casa aveam niste hardughii in forma de barci, ruginite si rupte, care nu erau niciodata prinse in mai mult de doua balamale (daca aveam noroc). Revenind in trecutul apropiat, leaganul era usor de manevrat, poate avea doar putin tendinta de a se rasuci. In parc nu era nimeni, si trecatorii erau doar pe trotuarul vecin, adica la o distanta considerabila, care sa-i impiedice sa-si dea cu parerea asupra activitatilor mele. Vantul imi batea direct in fata, foarte foarte rece, si incercam sa vad cum as putea sa stau astfel incat sa-i imprim o viteza cat mai mare. Asta cred ca obtineam intr-o pozitie cvasi-orizontala…
In cele din urma, am primit un alt telefon si mi-am dat seama ca am inteles putin gresit locul de intalnire. Cum eram totusi relativ aproape, am estimat 2 minute ca sa ajung unde trebuia, m-am dat jos din leagan si am fugit. Nu-mi place sa alerg, insa aseara imi placea. Ma simteam vie.
De cateva zile incerc sa nu ma mai loghez pe messenger seara. Am avut discutii si tentative nenumarate, insa e ceva care trebuie facut, pentru ca la un moment dat devine prea mult. E frumos sa cunosti tot felul de lucruri noi si fascinante. E frumos sa discuti cu oameni deosebiti. Insa- nu doar aseara in parc – am avut constiinta faptului ca eu sunt nu mai buna, nu mai rea, ci cu totul altceva decat niste cuvinte scrise pe un ecran. Am obosit de intelectualism rece ascuns in spatele unor bitzi. Ma obosesc proiectiile propriilor ganduri intense, care se lovesc zadarnic de un ecran.
Asta e, deocamdata. Note to A: am visat ca eram impreuna si cautam esarfa verde. Suntem pe drumul cel bun, deci 
La inceput, mi-ai spus ceva. Daca as putea sa-mi amintesc ce anume… Insa vezi tu, in vis cu greu ne amintim. Vis… Oare ce e vis si ce e real? Sunt cuvinte pe care cu singuranta mi le-ai spus, si mi le amintesc ca prin ceata, ca si cum ar fi fost mai degraba produsul imaginatiei mele. Aproape am tendinta de a te intreba, tu mi-ai spus asta sau am visat?… Numai ridicolul ma opreste. Sa presupunem ca adorm in timp ce ma plimb printr-o padure, si, cand ma trezesc, visul imi pare mai real decat frunzele verzi. Ce este vis?
Orice mi-ai fi spus, nu a fost indeajuns de puternic incat sa ma tina in loc. Sala de bal ma aspira precum un vartej. Mi-am zis ca trebuie sa ma intorc. Nu trebuia.
Imi amintesc luminile. Erau intre raceala neoanelor si caldura difuza a lumanarilor. Am mai vazut aceste lumini. Era o lumina calda, portocalie. Grupuri de oameni se plimbau prin sali, una in continuarea celeilalte, ca intr-un labirint. Locul era de o eleganta stranie si nepamanteana.
Imi amintesc, si mai limpede, rochia pe care o purtam. Matase verde. Textura si culoarea precisa a materialului. Curios cum astfel de amanunte ne raman atat de precis ingravate in memorie, incat as putea alege acel verde dintr-o paleta coloristica infinita. Era un verde intre smarald si pastel. Un verde retinut, mocnit. Un verde temperat.
M-am intors ca sa-l caut pe T. Imi spuneam ca va fi incantat sa ma vada purtand matase verde. L-am cautat in toate salile de bal, privind cu atentie toate fetele celor care treceau. L-am cautat peste tot, si nu l-am gasit nicaieri…
Intr-un tarziu, am ajuns intr-o sala unde un tanar cu parul buclat, negru, canta la pian. Un grup de tineri stateau langa pian, radeau, se bucurau de muzica, si uneori mai incercau cateva note pe clape, in joaca. M-am insufletit. Mi-am spus ca acolo e cel mai probabil loc unde l-as putea gasi, pentru ca i-ar placea muzica clasica.
Evident, nu l-am gasit, nici acolo, nicaieri. Am simtit o tristete – nu sfasietoare, ci vaga, ca o parere. Si am plecat. M-am intors inapoi. M-am trezit. Redevin constienta de mine cu greu. Ma reiau in stapanire incetul cu incetul, de la un picior gol care mi-a iesit de sub patura, la gandurile din ziua precedenta, care ma asteapta pe perna. Ma intreb inca daca nu a fost real. Ma intreb daca nu cumva cerul crom, postul de radio care parca emite in gol, rutina, raspunsurile mele albe, toate astea nu sunt cumva doar un vis.
Trebuie sa uit, spuse, inspira si plonja in adancuri.
E: And that put paid to it. I wonder who first discovered the power of poetry in driving away love?
D: I thought that poetry was the food of love.
E: Of a fine stout love, it may. But if it is only a vague inclination I’m convinced one poor sonnet will kill it stone dead.
D: So what do you recommend to encourage affection?
E: Dancing. Even if one’s partner is barely tolerable…
I know that I’ll have regrets but that’s the price of one more lesson learned
Imaginati-va ca tocmaieu, care am o saga de depresii, angoase si anxietati in urma ale carei amanunte nici macar eu nu mi le mai amintesc cu exactitate, stateam azi-noapte cu un amic de vorba, incercand sa-l conving ca sinuciderea nu este o solutie.
Uneori nu stiu daca e cazul sa ma felicit sau sa ma pocnesc…
wie alle einsam und allein
Ma intreb cum ar fi sa invat germana serios si temeinic, insa pana atunci ramane limba care a exercitat o fascinatie dusa pana la hipnotism asupra-mi. Dupa ce m-am gandit zile in sir la un cuvant, bitterkeit (/bitter cat), dupa ce traduceam impreuna cu A, imprudent, liebe mich ein letztes mal – iubeste-ma inca o data, acum am o alta obsesie de moment.
Allein. Inseamna “singur” insa pentru mine se sustrage oricarui inteles trivial. Parca e o nimfa cenusie, putin stangace, care invata baletul pe suprafata unui lac. O stare care nu poate fi precizata. Ma indeamna la tot felul de improvizatii ludice. Singur, insingurat, dar si strain. Sa fii singur inseamna sa fii strain? Definitely maybe… Intreb retoric, nu asta conteaza. As vrea sa-mi vorbeasca cineva numai in germana, si sa-mi extrag singura intelesurile.
Sau as putea pune mana pe un curs
“So, are we like best friends now that you’ve seen what’s in my freezer?”
Inceputul, gen miss neurotic meets jim morrison, mi s-a parut amuzant si putin induiosator. Cand romanta ia sfarsit, incep sa curga rauri de sange, insa nu se pierde deloc din umor. Abia la sfarsit am inteles cat de mult e vorba despre acceptare / nevoia de acceptare.
Nu-i un film pe care sa-l recomand, ar parea bolnav. E genul despre care pot sa-mi spun mie in gand ca imi place.
… un dragon care se invarte pe langa ramasitele a ceea ce am fost, si linge pofticios un schelet albastrui, metalic.
Ma gandeam la acea straveche superstitie potrivit careia daca stii numele unui lucru, il stapanesti. Ma intreb daca exista pe undeva, printr-o carte veche si prafuita, mentionat si reversul. Un demon caruia daca ii pronunti numele, daca ii admiti existenta, te absoarbe complet, te lasa pustiit si instrainat.
Niciodata nu o sa ma mai las amagita sa-i spun pe nume.
Pot sa ma ascund dupa colt, desi ii simt respiratia fierbinte in ceafa.
Nu ma deconspirati.
In timp ce ascult cele de mai sus, si-mi urez sa-mi ajunga tortu cu ciocolata maine, sa mai reusesc si eu sa dansez pana nu ma anchilozez complet si sa nu ma imbat prea tare, aici puteti sa-mi urati si voi ce va lasa sufletul
I wish I were a woman of 36, dressed in black satin with a string of pearls!
… asta pentru inceput