Midian

Seara, intors la hotel, am scris cu nerasuflare randurile care urmeaza, pe care le transcriu fara nici o schimbare, pentru ca in emfaza lor regasesc complexitatea a ceea ce am simtit atunci: “Si ce alt folos ai mai vrea sa tragi dintr-o calatorie? Iata-ma despuiat de orice podoaba. Intr-un oras cu firme pe care nu le pot citi, cu litere ciudate de care nu se mai agata nimic familiar, fara prieteni cu care sa vorbesc, fara nimic care sa ma distraga. Stiu ca din aceasta camera, pana la care ajung zgomotele unui oras strain, nu mai mai poate smulge lumina mai suava a unui camin sau a unui loc iubit. Sa chem, sa strig? Se vor ivi doar chipuri straine. Biserici, aur si tamaie, totul ma arunca intr-o viata cotidiana in care spaima mea da pret fiecarui lucru. Si iata cum cortina de obiceiuri, tesatura confortabila de gesturi si de cuvinte sub care inima atipeste se ridica incet, dezvaluind chipul palid al nelinistii. Omul e fata-n fata cu sine insusi: il desfid sa fie fericit… Si totusi tocmai de aceea calatoria e o revelatie. Un mare dezacord are loc intre el si lucruri. In inima ce si-a pierdut vechile certitudini, cantarea lumii patrunde mai usor. Desprinsa acum de toate, ea transforma pana si cel mai neinsemnat copac singuratic intr-o induiosatoare si fragila imagine. Opere de arta si surasuri de femei, rase de oameni inradacinati in pamantul lor si monumente in care se rezuma secolele, toate alcatuiesc un peisaj emotionant si sensibil ce se incheaga in timp ce calatorim. Iar seara, aceasta camera de hotel in care din nou ceva scormoneste in mine, ca o foame a sufletului”.

Camus, “Fata si reversul“… De multe ori mi s-a intamplat sa ma gandesc intens la o idee si s-o regasesc ca prin farmec in paginile cartii pe care o citeam. Si asta cu totul intamplator. Acum, initial voiam sa citesc “Jocul cu margele de sticla”, insa nu reuseam sa-i intru in ritm, asa incat am abandonat-o momentan si am luat prima alta carte din biblioteca. Continuand lectura, aseara, tocmai cand ma gandeam cu nostlgie la frunzele mici care abia mijesc la inceputul primaverii, am dat peste aceasta introducere: “Primavara. Tipasa e lacasul zeilor, si zeii vorbesc in soare si in mirosul de pelin…“

Am decis – cel putin momentan – sa nu mai scriu, sa nu mai comunic decat pentru mine. Ma intrebam, nu mai departe de acum cateva zile, pentru ce nu comunicam si nu impartasim mai mult in cadrul comunitatii online din care fac parte de atata vreme, cand am primit raspunsul intr-un mod pe care l-as fi catalogat ca fiind cel putin dureros, daca nu as avea ale lucruri mai dureroase pe suflet. Nu mai impartasim, pentru ca nu mai stim sa avem respect, nu mai stim sa fim toleranti, sau, cum plastic se exprima un amic, trebuie sa ne stergem bocancii de cineva. Sunt o adolescenta, trebuie sa ma revolt, trebuie sa iau atitudine, si modul meu de a lua atitudine, momentan, trebuie sa fie sa spun ce am de spus numai mie si numai aici. De cate ori cand am fost implicata in proiecte care aveau ca scop final promovarea unei idei, impartasirea unor lucruri, m-am izbit in cele din urma de probleme care tineau strict de orgolii. De fiecare data m-am retras.

Mi s-a spus ca ar trebui sa-mi fac un plan pentru anul in curs – eu nu cred in planuri, sunt putin impulsiva, putin aventuriera. Insa sunt ferm hotarata, legand asta de un post mai vechi, sa ma indepartez de situatiile in care sunt taken for granted. Nu o sa mai acord nimanui scuze si circumstante atenuante, daca nu face niciun minim de efort pentru a le obtine de la mine…

Si imi doresc sa calatoresc. Departe de a ma simti instrainata, sa ma las pe mine insami undeva departe imi place.