Midian

Miercuri am fost la IoanA. IoanEi ii place sa comunice cu mine in imagini, cred ca si-a dat seama ca asa functioneaza creierasul meu. Mi-a sugerat sa-mi imaginez o zi innorata, si norii care coboara pana aproape de pamant. In acelasi timp, sa urc pe varful unui munte foarte inalt, deasupra norilor, si sa ma privesc de jos, in toata negura de acolo, in toata confuzia creata, si sa ma vad.

N-am vazut nimic, pe moment. Am plecat acasa si ascultam muzica la player (playerul vechi ramas de la fratele meu, da, nu am fost in stare sa-mi iau un player nou). Mai exact, ascultam Emilie Autumn – Marry Me. E o melodie despre o femeie care se casatoreste cu un bosorog pentru bani. Pentru mine, e chintesenta cinismului. E o melodie pe care o ascultam pe repeat in timp ce citeam site-uri despre serial killings. Dintr-o data,  in timp ce-o ascultam pe domnisora ofeliaca, am ras. Am ras sardonic, si in secunda urmatoare m-am speriat de mine. “Cine e persoana asta care rade?”, m-am intrebat. In mod cert, asta nu am fost eu…

In continuare, am reusit sa ma vad de pe munte. Nu eram eu aceea – fatada mea rece care avea rolul de a ma proteja s-a intors impotriva mea in cele din urma.  Am reusit sa constientizez tot ce am facut gresit. Teribil, sa-ti dai seama ca tristetea in care te scalzi e de fapt creata de nimeni altcineva decat de tine. Ca e ca si cand ai avea o matrita gresita, insa pe care te incapatanezi sa o folosesti mereu si mereu, intrebandu-te de ce rezultatul final e un rebut.

Singura mea dilema, acum, este: voi reusi sa mai dau undo la ceea ce am gresit? As vrea sa sper ca asta se poate, desi nu vad metoda prin care as putea sa intorc timpul inapoi. In oricare din variante, insa, simt ca m-am pus la loc dupa ce am fost instrainata foarte multa vreme. Sunt unde trebuia sa fiu. Sunt in mine.

Maine ma duc la patinoar. Sper ca au inflorit ghioceii in parc