Midian

Aveam vreo paisprezece ani si era la un inceput de primavara, prin februarie sau martie, cand un camarad m-a poftit sa ies intr-o dupa-amiaza cu el la camp, ca sa taiem cateva ramuri de soc, pe care voia sa le foloseasca, golindu-le de maduva, ca tevi la constructia unei mici mori de apa. Am plecat asadar, si trebuie sa fi fost o zi deosebit de frumoasa in lume sau in sufletul meu, caci mi-a ramas in amintire si mi-a si prilejuit trairea unui mic eveniment. Campul era umed, dar liberat de invelitoarea zapezii, malurile cursurilor de apa inverzisera bine, pe ramurile golase mugurii si cei dintai matisori deschisi asterneau un abur de culoare, in aer pluteau miresme, un miros de viata si un amestec de izuri contradictorii, mirosea a pamant jilav, a frunzis putred si a colti de plante tinere, in fiece clipa te asteptai sa adulmeci parfumul celor dintai violete, desi violetele inca nu rasarisera. Am ajuns la tufele de soc, aveau mugurasi minusculi, dar nici urma de frunza, iar cand am retezat o ramura, m-a izbit un miros intens amarui-dulce, care parca inmanunchea, concentra si potenta in el toate celelalte miresme ale primaverii. Rapit cu totul, mi-am mirosit briceagul, mi-am mirosit mana, am mirosit ramura de soc; seva acesteia avea acel iz atat de patrunzator si irezistibil. N-am mai vorbit nimic despre asta, dar camaradul meu mirosea si el indelung si ganditor ramura lui de soc, si lui ii graia mireasma. Ei, in fiece intamplare rezida ceva magic, iar minunea intamplarii pe care o traiam se afla in aceea ca primavara apropiata, ce mi se revelase cu putere, insuflandu-mi un sentiment de fericire, inca pe cand strabateam lunca si pamantul umed imi clefaia sub pasi si simteam mireasma de pamant si de muguri, se concentrase si sporise acum in acest fortissimo al mirosului de soc, devenind o metafora senzoriala si o vraja. Poate ca n-as fi uitat acest miros niciodata, chiar daca marunta intamplare ar fi ramas libera de orice asociatie; mai mult chiar, probabil ca orice reintalnire viitoare cu acest miros mi-ar fi trezit mereu pana la batranete amintirea acelei prime imprejurari in care am luat act de el in mod constient. Acum insa se adauaga al doilea lucru. Pe vremea aceea gasisem la profesorul meu de pian un vechi volum de note, care exercita asupra mea o puternica atractie, era o culegere a liedurilor lui Franz Schubert. Trebuind odata sa-l astept ceva cam mult pe profesor, rasfoisem volumul, iar profesorul, la rugamintea mea, mi-l imprumutase pentru cateva zile. In orele mele libere am trait atunci pe de-a-ntregul incantarea unei descoperiri; nu stiusem pana in momentul acela nimic despre Schubert si compozitorul acesta ma fermecase cu totul. Si iata ca in ziua in care ne-am dus sa taiem ramuri de soc, sau a doua zi, am descoperit liedul de primavara al lui Schubert Adierile inmiresmate s-au trezit, iar primele acorduri ale acompaniamentului de pian m-au izbit ca ceva stiut de mult si recunoscut: aceste acorduri miroseau la fel ca tanara ramura de soc, amarui-dulce, la fel de intens si patrunzator, la fel de pline de presimtirea primaverii apropiate! Din acel ceas asociatia primavara apropiata – miros de soc – acorduri schubertiene a ramas pentru mine ceva stabil si absolut valabil, cantand la pian acordul, simt din nou imediat si obligatoriu mireasma aspra de planta, iar acord si miros insemneaza impreuna: primavara apropiata. Pentru mine, aceasta asociatie particulara reprezinta ceva foarte frumos, ceva de care nu m-as lipsi pentru nimic in lume. Dar asociatia aceasta, ivirea a doua trairi senzoriale cand imi vine in minte ideea de “primavara apropiata”, este o chestiune pur intima a mea. Fireste, poate fi relatata, asa cum v-am istorisit-o aici. Dar nu poate fi transmisa. Imi sta in putere sa va fac sa intelegeti asociatia mea, insa nu pot sa determin nici macar la unul singur dintre voi ca asociatia mea particulara sa devina intocmai un semnal valabil, un mecanism care reactioneaza infailibil si se desfasoara intotdeauna la fel.

Hermann Hesse – “Jocul cu margele de sticla”