Midian

Azi e ziua fratelui meu, prilej cu care ii urez, si aici, mult la multzi ani si-i dedic una din melodiile care stiu ca ii plac (da click cu incredere si zii mercic ca nu te-am bagat in darkwaveuri ):

Eu si T ne uitam la mastile expuse sus. Erau niste masti frumos colorate, ba chiar remarcasem una de viking, vopsita in rosu si negru. T parea a fi foarte interesat din ce material sunt confectionate, in vreme ce eu paream a fi foarte interesata in a afla aceasta informatie pentru el. Amandoi – sau cel putin eu, sa nu vorbesc pentru el – purtam niste masti invizibile. Langa noi, cuplul din Bremen de langa clopotei dansa.

Cu cateva minute inainte, eram cu el in masina. Imi zisese sa ma asez pe alt scaun, apoi ma sarutase. Aici de obicei se intrerupe firul, pentru ca nu pot sa descriu lucrul asta (motiv pentru care am abandonat si cartea). Cum sa descriu ceva care s-a intamplat si totusi nu s-a intamplat?

Imediat dupa panoul cu masti, am intrat intr-o librarie unde ne-am intalnit cu L. The irony of it… L a ridicat doua degete ca la scoala, si a intrebat malitios cine sunt, ca nu i-am fost prezentata oficial. Apoi a remarcat pe un ton conspirativ ca nu m-a mai vazut de mult. I-am zis, rece, sa inceteze. Am plecat cu T sa ne dam pe role in parc, si am ajuns cu ale mele direct intr-un lac, sarind peste gard.

…De dimineata aveam o pereche de patine imaginare ude si un sarut despre care nu puteam vorbi.

Ieri am vorbit cu IoanA, mi-a spus ca toate raspunsurile sunt la mine, doar ca tre sa forez adanc dupa ele. Am studiat la profilul real, insa ma consider umanista, doar imi plac muzica, lectura, filmele, arta, si daca ma pui sa calculez o limita s-ar putea sa-mi iasa numai dupa niste eforturi. Insa nu ma satisface deloc raspunsul IoanEi – desi ar trebui, daca totul depinde de mine, ar trebui sa fie minunat, nu? Insa e subiectiv, as vrea sa existe o formula matematica pe care s-o aplic si sa stiu exact unde ma aflu, ce sa cred, cum sa actionez corect, in orice situatie. Gen, sa pun compasul pe hartie si sa trasez un arc de cerc

Aseara ma gandeam ca viata inseamna sa fi magician, sa ai un joben in care nu e nimic si sa fi pus mereu in postura de a scoate iepurasi din el. Pana la urma e magie, subiectivism…

C spunea ca viata inseamna sa te descurci cu o mana moarta impartita de un dealer beat. Oricat ar suna de cinic, sunt de acord cu el, insa in acelasi timp imi doresc si sunt dispusa sa fac orice ca sa nu fie asa. Adica tot nihilismul parerilor mele rationale se izbeste de idealismul meu, aproape adolescentin, care e fundamentat pe iepurasi scosi din jobene care de fapt nu se afla acolo.

Cand ma gandesc la cercuri ma gandesc la…

… not.
Dar nu vreau sa va spun la ce ma gandeam

Ma feresc de cuvinte mari. Mereu, pentru totdeauna, pana la moarte, astea isi au locul in cartile pe care le citesc, si uneori nici acolo, plus ca au un iz usor patetic. Patetic, in sensul de dorinta de a impresiona cu orice pret, iar a iubi, a te indragosti, sunt iarasi cuvinte care pot imbraca mii de fatete.

Anul asta a fost prea mult. Am luat niste decizii si aveam impresia ca nu sunt niste lucruri de moment, le gandisem si mi se parea ca prevad directia in care ma duc. M-am inselat.

… imi spune ca sunt senzuala. Poate in cuvinte mai inflacarate de atat, pe care imi vine greu sa le folosesc. Ma face sa ma gandesc la coridoare secrete, la penumbra, parfumuri, dantela, negru. Ma privesc in cada, acoperita de spuma, si incerc sa-mi spun “sunt sexi”. Nu-mi iese, sunt cuvinte pe care nu i le cred – imi vine sa rad. ‘Meet me at midnight‘, suna invitatia, insinuanta. Dovada vie a faptului ca sunt lucruri care vin mult prea tarziu.
Nu, nu sunt chiar asa de rece cum spun ca sunt – insa pur si simplu nu pot spune decat ‘nu’, de parca ar fi singurul raspuns posibil.
Ieri admiram detaliile cladirilor din centrul vechi, in drum catre o intalnire. Azi…

… citesc. Simt cum scaunul de birou de sub mine se scufunda usor prin podea, si de acolo mai jos, fara sa se mai opreasca. Este exact ce nu credeam ca o sa simt si de fapt nu are niciun temei, nicio justificare. Imi doresc sa plec pur si simplu, fara directie, fara adresa, si sa nu ma mai intorc vreodata. O scurta discutie imi lamureste ceea ce stiam deja. Nu mai exista decat un sens de urmat, si anume inainte. Plec, dupa o dimineata zglobie urmeaza o lunga cursa cu taxiul in care nu scot niciun cuvant pret de doua ore, imi opresc lacrimile cu greu…

As vrea sa ii scriu, insa nu stiu ce i-as putea spune, si stiu prea bine ce ar putea crede si ce ar putea raspunde. Il cunosc, ma cunosc, sensibilitatea si temperamentul meu, intransigenta si duritatea lui.

Toata lumea e de acord ca nu poti face altceva, in nicio situatie, decat sa mergi inainte. Insa simt cum ceva rau tot incearca sa ma prinda din urma. Ca si cand ai fi intr-un loc necunoscut si te-ai astepta, in orice moment, sa-ti sara ceva in spate.
Sunt suparata, necajita, alba, debusolata… si sunt singura de vina.

Aveam impresia ca stiu cine imi sunt prietenii adevarati si ce inseamna prietenie. Timpul avea sa-mi arate ca ma inselam. Rsh nu are aceeasi viziune asupra vietii ca si mine, nu impartasim aceleasi preocupari sau pasiuni, nu asculta aceeasi muzica pe care o ascult eu, ba chiar daca deschidem subiectul s-ar putea sa ne contrazicem mult si bine. Totusi, in momentul in care aveam nevoie cu adevarat de cineva, desi nu eram foarte apropiati, rsh nu a ezitat sa ma ajute, lucru care inseamna cel mai mult pentru mine

La multi ani, rsh!

parafrazand un banc pe care mi-l spunea cineva, daca ar trebui sa taiati doua cuvinte si sa ramaneti cu unul, ma intreb care ar fi rezultatul )

via denisa

… prima copilarie. primii ani din viata, primii pasi, primele amintiri care razbat pana la mine, ca niste ecouri. jucariile pe care le aveam atunci, prietenia, profunda, cu fratele meu, calutul meu de lemn vopsit in rosul, irinelul – o papusa din doua sfere de plastic, care canta, un bebelus pe care l-am indopat cu piure de cartofi si apoi am incercat sa-i scot mancarea din gura cu un pix. mana mamei, rochiile ei, rochia cu flori violet. eram un copil ciudat, cu o lume interioara pe care n-as fi impartasit-o nimanui, cu o imaginatie cumplit de vie.

… casa bunicilor. locul in care am citit “fat frumos din lacrima” sau “rob roy“, unde aveam doua pisici, una batrana, neagra, si un tigrut portocaliu, unde am invatat sa fac coronite din margarete, unde am hoinarit pe dealuri in nestire. inca imi place sa merg acolo, inca imi da un sentiment de pace, liniste, de acasa. inca stau sara pe deal, singura, si, cu toate ca am crescut, inca gasesc locuri unde iarba e mai inalta decat mine.

… parcul de distractii. tata m-a dus prima data acolo, asa cum tot el m-a plimbat cu barca pe lac, in cismigiu, si tot el m-a dus la cinematograf. mi-e dor sa ma dau in carusel, in roller-coaster si in roata, si sa ma simt entuziasmata fara alt motiv.

… prieteni. mi-e dor de prietenii de acum 2 ani, de iesirile noastre, de concertele la care mergeam impreuna. insa am luat-o pe drumuri diferite, asta e, trebuie sa accept ca viata merge inainte

… studentie. bibliotecile pe care le frecventam, mirosul de carti invechite, studiu, concentrare, bascute cu branza dulce din care ciuguleam stafidele dulci, chiulul cu cristina si gabi, cinematograful europa, unde mergeam sa vedem filme. bancile din parc, acoperite de petale de flori, primavara, pe care stateam sa repet pentru sesiune.

… cluburi. mi-e dor sa ma vad dansand, desi nu stiu sa dansez, sa rad o noapte intreaga, sa beau suc de rosii in fireclub, sa merg pe jos acasa, noaptea, pentru ca nu am chef sa chem un taxi…

… jurnal. jurnalele mele scrise de mana,  in diverse agende, care cuprindeau de la citate din kant la rabufniri la adresa profesorilor, care stau imprastiate acum prin toata camera, confidentele mele tacute si discrete, care mi-au pastrat urmele de lacrimi numai pentru ele.

se duce la: shomi, river, cristy (caruia, cu ocazia primului post, ii multumesc pentru hosting, rabdare si pentru tot).