Sfarsitul de an mi-a adus certitudinea ca si viatza mea s-a sfarsit. Suna dramatic, dar asa este. Totusi, zambesc. E o terapie, e un mijloc de a ma proteja, e o arma. Ma uit in jurul meu, la oameni care au atat de multe si care totusi sunt atat de incrancenati, pentru niste false probleme, si le zambesc.
Nu exista nici o umbra de sansa sa fiu fericita, sa am ce-mi doresc – iar daca totusi, din greseala, primesc ce vreau, e mult prea tarziu.
Probabil o sa fiu mai rar, de poimaine incolo. Nu va impacientati – daca aveati de gand sa o faceti. De sarbatori, mi s-a reintregit familia, unul din putinele lucruri care-mi mai poate aduce o bucurie sincera. Sper sa petrec mai mult timp impreuna cu ei 
Altfel, de ieri ascult obsesiv asta:
Un pesimism gratuit…parerea mea…si nu e parerea unui strain rautacios…
(“Daca vrei cu adevarat ceva, tot universul va conspira la realizarea dorintei tale”
sau
“cu un bob de credinta am putea misca muntii”
cum doresti)
evident. ca universul alta treaba n-are…
Hai nu fi atat de copil!
))
Suparata si fara credinta!
Ca viata nu ia sfarsit dupa calendarul
din perete
Ba, as spune, doamne cate surprize
ne rezerva daca avem putintica rabdare! Sarbatori cu bucurie!