Nu ma pot concentra. Nu-mi pot nici macar concentra privirea, pe retina sunt imagini disipate. Contururile se confunda. E ca si cand as fi identificat un punct dureros adanc inauntru, tin degetul pe el si ma doare. Fizic, mi-e frig. Si greata.
Citeam “regulile” lui esk despre prietenie. Sunt lucruri de bun simt, ce spune ea, insa simt ca nu pot impune nimic, in niciun tip de relatie. Nu astept cand ofer. Exista o singura rugaminte, o singura data am exprimat-o cu voce tare, insa nici atunci nu a fost perceputa cum trebuie. Don’t take me for granted.
Asta inseamna ca am sa fiu intotdeauna alaturi de persoanele la care tin, in orice circumstante si orice s-ar intampla. Exceptand situatiile in care vine momentul sa nu mai fiu. Nu exista decat alb si negru, pana la urma, griul e o inventie diabolica. Daca ti-ai imaginat ca am sa fiu mereu aici pentru tine si dintr-o data nu ma mai vezi, inseamna ca ceva a fost prea mult. Nu e definitiv. Nu exista definitiv si niciodata si pentru totdeauna, insa daca cineva ma lasa sa plec, atunci sunt plecata.
Daca ma iubesti, e chiar atat de simplu – nu ma lasa sa ma indepartez.
pies: si totusi… i-am zis numele lui L de doua ori din greseala, la birou, zilele trecute 
Gri-ul nu e diabolic, Anna, e doar uman. Nu e culoarea povestilor, e culoarea supravietuirii aici si acum. Dureaza ani sa-l accepti si nu va fi inteles niciodata de copii. Face parte si din noi – si nu e Bine, doar compromis. Si cel mai important: gri-ul e ok atunci cand nu rapeste frumusetea albului si negrului…
Dincolo de gri-ul starii tale de alb, ma intreb daca un blog inseamna deschidere…sau cautare…
nu stiu, o sa ma gandesc la asta
daca ma intrebi acum ce inseamna un blog, o sa-ti raspund “refugiu” 
nu poate sa-mi placa griul, eu vreau ca situatiile sa fie a sau be, albe sau negre, stanga sau dreapta – nu se poate sa fie ambele. din momentul in care accept ca exista gri, ca exista compromis, situatia incepe sa fie perfida, insidioasa, terenul, alunecos, nu stiu unde ma poate duce
asa incat, cu riscul de a o rupe definitiv cu niste persoane dragi, acum, am sa aleg intre alb si negru 
Undeva firul comunicarii se rupe…neplacut…aproape ca aud sunetul de sticla sfaramata…
in sfarsit un om normal intr-o lume anormala. acum putina vreme,un prieten ma zgaltaia de umeri si imi spunea : “cand ai sa pricepi ca lumea inseamna diverse nuante de gri? cand ai sa renunti sa gandesti ca un copil,in alb si negru? daca nu vei accepta ca lumea este gri,o sa suferi mereu”. ghici ce? nici acum nu accept gri-ul..ce-i drept e ca excluderea nuantelor de gri imi trage palma dupa palma. asta este…dar si eu asta sunt.
atata timp cat poti sa impaci albul cu negrul, cred ca e ok
de impacat nu cred ca le poti impaca vreodata, dar macar echilibru sa fie…daca nu mai mult alb.